luni, 15 noiembrie 2010

Joi





    Sincer să fiu, ideea era să ajung pe Transalpina dinspre Rânca şi sa merg până la Obărşia Lotrului după care să fac dreapta spre Voineasa şi Brezoi. Numai că alarma telefonului a sunat mult si bine pe la 3:30. Adormisem cu greu cu câteva ore mai devreme, era mult prea cald ca să dorm cu geamul închis, iar pe bulevardul din vecinatate părea ca toate ambulanţele şi maşinile de poliţie din Bucureşti fac manevre cu sirenele la maxim, şi asta pentru mai multe ore in şir. Aşa ca am scurtat traseul. Pâna la urmă îmi doream să ies de pe asfalt cât mai repede. Aşa că că am facut plinul, am incălecat pe-o şa şi am luat drumul Piteştiului. Şi de acolo al Vâlcei. Şi tot aşa pâna la Polovragi de unde am părăsit în sfârşit asfaltul. Drumul a început destul de prost, cu noroi şi bălţi, dar o dată depăşită peştera a apărut piatra si bălţile s-au rărit. În schimb s-au mărit. Am început să le despic în două până când am subestimat adâncimea uneia ce m-a udat din cap până în vârful ghetelor.






    Mers lejer în scări prin Cheile Olteţului. Asta până când am văzut cât e ceasul. Mi-am reprimat cât am putut de mult instinctul de a opri şi a umbla la camera foto. M-am strecurat cu greu printre utilaje forestiere şi noroi de-o şchioapă. Mi-ar fi prins bine gume cu crampoane, dar am ieşit şi din asta şi am început să urc pe bolovani spre culme.


    Sus în şa am pornit gps-ul.



    Şi am tras în grabă câteva cadre. Se adunau norii şi o dată cu ei se lăsa şi intunericul.











    Din şa se coboară destul de abrupt pe un drumeag destul de îngust. Frână de motor cu a doua, ba chiar şi cu prima viteză. Cam la vreo trei km de cabana Petrimanu mă trezesc cu un mal prăvălit peste drum, cu pamânt, pietre, copăcei şi multa apă. Îmi zic: “lasă că trecem usurel” şi o iau cătinel, mai mult păşind in laterale peste crengi de brad decât dând drumul la ambreiaj. Numai că m-am trezit cu scutul suspendat pe o treaptă de pămant, roata din faţa ingropată până la jantă în mâl 30 de cm mai jos şi roata din spate învârtindu-se neputincioasă într-o groapă cu apă şi blocată de tulpina subţire a unui brad căzut la orizontală. Inutil balansul. Mă dau jos, vaca stătea ca pe cricul central. Ma opintesc, degeaba. Încerc să ingramadesc pietre pe sub roată… degeaba. Aşa ca ma apuc să car pietre în dreapta roţii. Culc vaca pe stânga şi trag cu nadejde de spate spre dreapta până ce roata ajunge deasupra pietrelor. După care mă opintesc, o ridic de jos, sar pe ea, bag în viteză şi-i dau gaz. Ghinion, roata îmi derapează la loc în groapă. Opresc, repet procedeul, dar de data asta car pietre să astup şi groapa. Acum nu mai are unde să cadă roata. Ok. Sunt gata. Dar stai să vedem ce e mai în faţă sub crengile de brad. Ce să fie? Înca două trepte de aproape juma’ de metru. Şi mă pun nene pe smuls şi cărat pietre ca să-mi fac cărare. Şi dă-i şi cară neicusorule… De jur imprejur curgea apă şi ultimele gene de lumină dispăreau. Buun. Ajunge. Sar pe ea, puţin balans, ies, cobor vertiginos de pe alunecarea de teren, dar epuizat mă dezechilibrez şi o scap în dreapta, în timp ce mâna îmi rămâne în gaz. Ce bine ca am crash-bar! În cădere întind un deget şi tai aprinderea. O culc aproape elegant. Mă dau în dreapta să contemplu situaţia. Oglinda a scăpat cu ceva noroi pe ea. Începe să picure benzina pe la buşon. Mă opintesc s-o ridic. Deageaba. Respir adânc, zic un “Doamne-ajută” şi încerc din nou. Efort la limită, am senzaţia ca nu împing singur, reuşesc s-o ridic şi s-o proptesc în malul stâng. Ocolesc prin spate, şi de pe mal sar în şa. Pornesc motorul şi o iau uşurel la vale în frână de motor. Ma simt epuizat, aşa că o las moale.

    Ajung la cab. Petrimanu. Schimb cateva cuvinte cu cabanierul. Om cumsecade, mă invită să dorm acolo. He,he, Mâine trebuie să ajung la muncă. Îi descriu starea drumului, cădem de acord că Transalpina asfaltată nu mai are acelaşi farmec, ne salutăm şi o iau la vale. Peste vreo 20km ajung la asfalt şi apoi la drumul de Voineasa. Virez la dreapta spre Brezoi şi merg relaxat. La intrare pe dn opresc şi-mi trag hamul reflectorizant. Mi-au ingheţat mâinile. Mănusile sunt ude. Îmi vine să mângai eşapamentul. Sar în şa cu gândul să trag la OMV-ul de la intrarea Vaii Oltului. Las conservarii să mă depăşească si ajung acolo destul de repede; imi dau jos manuşile şi le îndes pe radiator. Intru înăuntru şi cer o ciocolată caldă. Ãştia se uită la mine ca la o arătare. Chiar aşa să fiu de plin de noroi? In fine, pun mâna pe pelefon şi anunţ că am ajuns la asfalt. Îmi trag casca şi scotocesc după manuşi în carenă. Parcă sunt ceva mai uscate. O iau spre Vâlcea. Sunt obosit si uit că imi pot bloca viziera la 2mm de buza de jos, aşa că imi fac de lucru cu ea din 2 in 2 km. Ajung în curând la ai mei ce mă aşteptau cu masa pusă şi bag vaca la o vecină în garaj. Nu de alta dar tocmai începuse să plouă şi nu vroiam să ma ud dimineaţă la posterior. Pun ghetele pe calorifer si manuşile in apropiere. Mă bag la somn. Dimineaţă urma s-o iau pe plictisitoarea autostradă spre casă. Parcă totusi pe două roţi durează mai putin. Deşi merg intr-un regim de viteză relativ legal. Consum mediu ~ 5% . Zic că e binişor pt. o Africana din ’89. Trebuie neapărat să-mi schimb şurubul ăla cu filetul uzat de la scut. Nu de alta, dar a început să vibreze agasant.

3 comentarii:

Devocika spunea...

Frumoasă povestea, se "vede" usor, dar pe "vaca africană" nu cred ca ar încânta-o prea tare sa audă cum îi scoți porecle, iar la următoarea ieșire o să te lase în șanț cu siguranță dacă află. Ce ar fi să îi pui un nume? evident altul decât "vaca africană" ! :)

Lupu' Shui spunea...

Haraso, devocika!
Pentru gospodin Marius n-o sa mai fie "vaca africana", ci "gazela" - dupa ce o sa mai adune niste km... Asta fuse cam prima incumetare, norocoasa ce-i drept. Ar trebui sa se gindeasca la o cartulie, ca are ceva har in taste :)
Poate datile viitoare, pina-si ia "atestatul", n-o sa mai plece hai-hui, singur.

Adrian Maftei spunea...

Frumoasa aventura si modul de relatare a intamplarilor :)