joi, 30 iunie 2011



      Chiar dacǎ Vama nu mai e ce-a fost, totuşi, dacǎ eşti selectiv, încǎ mai sunt zile în care gǎseşti un colţ de plajǎ, un peşte, o rapanǎ sau o clǎtitǎ de mâncat, o muzicǎ cel puţin suportabilǎ, şi o mulţime cunoscuţi, din aceia cu priviri inteligente. Ca sǎ nu mai spun de drumul pânǎ acolo, canale ale Dunǎrii, dealurile Dobrogei, Negru Vodǎ, Adamclisi…

sâmbătă, 4 iunie 2011




    … pentru cǎ n-am putut sǎ plec şi sǎ traversez peisaje mai din centrul ţǎrii, am zis sǎ-mi scot pârleala cu o cǎlarealǎ pe mai mulţi cǎluţi de-o datǎ, fǎrǎ ţintǎ, dar cu direcţie. Aşa cǎ pornesc dihania (încep sǎ intru la idei, nu e într-adevǎr normal sǎ porneascǎ cu şocul tras pe cǎldura asta – dacǎ nu-l trag moare, dacǎ îl ţin tras se îneacǎ, iaca ce dilema!), cam tremurat, las’ cǎ se încalzeste pânǎ îmi trag proteţiile pe mine. Ei aş, ţi-ai gǎsit. Broboane de apǎ sǎratǎ încep sǎ-mi curgǎ în cascǎ, nu doar de la soarele generos de dupǎ-amiazǎ. Aşa nu se mai poate. Dau totul jos şi mǎ apuc de demontat. Întâi carenele (cine m-o fi pus sǎ pun toate şuruburile alea, ca de la mama ei?), pe urmǎ şaua şi pe urmǎ încep curajos sǎ trag de rezervor. Pentru cǎ e atât de mare cǎ mǎ ţine pânǎ la Sofia, şi nu vǎd nimic de el. Şi uite aşa descoper şurubul de ralanti. Oare o merge sǎ umbli la el şi cu rezervorul pe poziţie? Normal, dacǎ ştii unde sǎ-ţi strecori degetele! Strâng un pic, porneşte unsǎ. Deci asta era. Pun totul la loc, mǎ felicit cǎ nu rǎman cu şuruburi în plus. Între timp motorul se încalzeste şi creşte turaţia. Nu-i bine. Strecor douǎ degete între carenǎ şi carcasa pistonului din faţǎ şi mai slǎbesc şurubul de reglaj. Gata! Dupǎ o fâţâialǎ prin oraş şi un mic ocol, o iau spre Ştefǎneşti apoi spre Grǎdiştea. Drumul şerpuieşte prin sate şi pe lângǎ pǎduri. Îmi deschid larg viziera ca sǎ simt mai bine mireasma de lǎmâiţǎ şi de salcâmi înfloriţi. Privesc cu jind spre liziera pǎdurii, dar continui pe acelaşi drum. Un corb zboarǎ pentru puţin timp în paralel cu mine. Zbor şi eu înainte încercând sǎ-mi ajung gândurile. Undeva la stânga, în zare, se vede un pod supraînalţat din eterna şi fascinanta autostradǎ neterminatǎ de Braşov. Ajung în Grǎdiştea şi drumul judetean proaspǎt asfaltat continua spre Fierbinţi, numai cǎ mie mi-e dor de puţin pǎmânt, aşa cǎ mǎ întorc, şi cobor cu grijǎ pe nisip în câmp, pe un drumeag. În stânga câmp, în faţǎ pǎdurea în zare, în dreapta cale feratǎ. Mǎ ridic în scǎri, schimb a treia (uite cǎ se poate) şi-i dau înainte. În faţa se zǎresc douǎ turme de oi şi încep sǎ-mi fac socotelile cam pe unde sǎ le ocolesc, dar mi se aprinde becul de rezervǎ şi mi se taie tot cheful. Teoretic mai am cam opt litri, dar practic nu vreau sǎ aflu, aşa cǎ întorc şi o iau spre capitalǎ. Pe Colentina mǎ hotǎrǎsc brusc sǎ vǎd Mǎnǎstirea Plumbuita. Am trecut de atâtea ori prin zonǎ şi n-am întrat mǎcar o datǎ. Gǎsesc o oaza de linişte şi de închinare, pe un colţ de parc. Plec ceva mai împǎcat cu mine însumi şi cu ceilalti spre centru, la un pahar de vorbǎ şi de ceva fǎrǎ alcool, cu prietenii.