marți, 18 iulie 2017

Pseudo cronicǎ de film




   Cand te duci sǎ vezi noul film al unui amic, pe de-o parte ai aşteptǎri (pentru cǎ ţi-a plǎcut şi cel din ’nainte, care apropo – se poate vedea aici: http://cinepub.ro/site/visul-lui-adalbert-gabriel-achim-2011/ ), pe de altǎ parte eşti mai cu mintea deschisǎ, gata sa inghiti o noua experientǎ. Ultima zi este o comedie-thriller neagrǎ, sau mai degrabǎ o neagrǎ comedie-thriller, un omagiu cǎtre Tarcovski. Mi-a produs aşa o nostalgie şi o dorintǎ de a revedea cate ceva din filmele sale…

Insistenţa pe unele cadre, unele “asezate”, altele statice. In orice caz, remarcabile, în special cele de început, cu maşinile cobarand pe viscol dinspre Dichiu spre cota 1000 (sunt convins cǎ şi Gabriel e foarte multumit de ele). El în faţǎ, intr-o masinǎ procopsitǎ :-), seful de post urmandu-l ca un caine credincios, cu Loganul din dotare.

Personajele sunt conturate şi nu scapǎ de ironia scenariului. Primarul, care are un teribil complex de superioritate, este deasupra tuturor, superior in toate si atotcunoscator. Asta ii aduce un plictis (trebuie sa fie greu sǎ traiesti inconjurat de fiinte inferioare) şi o placere diabolicǎ de a produce suferintǎ. In schimb, este complet imun la simtul ridicolului. Pentru cǎ nu orice manuitor de camerǎ video (si regizorul are grijǎ sǎ ne arate inclusiv diferenta de calitate tehnicǎ intre o camerǎ profesionalǎ şi una comercialǎ) este un artist, mai ales cand işi alege cele mai proaste momente de a-şi demonstra “talentele”. Amicul care vrea sǎ se retragǎ in manastire, autovictimizat si blocat in vechi suferinte de amor neimplinit, mai degrabǎ un om slab si pasiv, ce asteaptǎ valul care sa-l mute dintr-un loc in altul. Politistul, cainele credincios, care acceptǎ atat oasele de ros cat si suturile in fund cu recunostintǎ. Seful de conjuncturǎ al filialei pe comuna :-) al unei asociatii de tineri ortodocsi, fǎrǎ vocatie, pastrand aparentele panǎ la un punct, si, ironic, singurul mancator de ciorba - pentru ca tot a decretat cineva cǎ farǎ ciorbǎ, filmul romanesc e pustiu. Ce-i drept, o manancǎ discret, la fel cum politistul isi face cruce invers la inceput, la fel cum scrie invers “politia” pe o lateralǎ a Loganului.

Regizorul, modest, si-a asumat un rol mic, si l-a inscǎunat pe Doru Ana in rolul principal, ca sǎ ne arate ce poate face un mare actor. Am privit captiv si fascinat. Nu stiu ceilalti 12 spectatori cum au privit. Doi dintre ei, prieteni, tarati de mine in sala, dupǎ o zi de muncǎ, au adormit fericiti, rǎpusi fiind de cadrele lungi cu ploaia, a la Tarkovski, ca sǎ se trezeasca brusc la sunetul fortissimo al tunetului, precum odinioarǎ sponsorul lui Haydn la lovitura de timpan.

Se razbunǎ sau nu iepurasul? Mai degrabǎ se razbunǎ adeptii sai pe ei insisi. Daca acum 1000 de ani, in piata urbei se dicutau chestiuni filosofice, acum, in general, nivelul discutiilor este foarte jos. Desi avem acces la atatea informatii, nu ne mai punem intrebari existentiale si parca fugim de noi insine. Cu iepurasul tot inainte, dragi telespectatori! Pana la impuscatura finalǎ (aici este o taina mare: pentru cine fu impuscatura finalǎ, a patra? Ca incaltat e cam greu sa tragi asa repede…). 



luni, 2 iunie 2014

La revedere, Enisala. Pe data viitoare.

miercuri, 5 iunie 2013

Umor negru olandez